Amurguri, toamne, patimi îngropate
pe gândul trist cu noaptea s-au lăsat,
și-n haine lungi năluci întraripate
trec prin oglinzi şi-n geamuri parcă bat.
Una ieşind din colţu-i de-ntuneric
cu glasul ei de umbră cuvântată:
"Nu mă cunoşti, sunt visul tău himeric
Ce, m-ai uitat? Am fost nădejdea ta!"
O alta blând se-apropie de mine
pe când coboară-n sufletu-mi căinţa.
A fulgerat! În zări văd doar ruine...
"Te recunosc, nălucă, eşti credinţa!"
Şi cea din urmă, albă ca o moară,
plecând din prag s-a-ntors... parcă zâmbea.
Sunt singur. Plouă. Vântul geme-n poartă.
Nălucă-ai fost şi tu, iubirea mea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează