Cum te-așteptam odată Duminică Prea-Sfântă
și cât îmi pari acuma de tristă și pustie...
salonu-i gol, și-n umbră doar samovarul cântă
asemeni unui popă ce-ngân-o leturghie.
Era cu toate-aceste așa de multă lume,
veneau tenori celebri, și doamne diletante,
poeți sermani, și fete ce între două glume
s-extaziau mirate: "Ah! Ce frumos andante!"
Tindea amoru-n umbră șiretele lui curse,
și când vorbeau de stele, de sori, de tot înaltul,
eu mă plimbam cu gândul în carul Marei Urse,
doar voi găsi un astru nespeculat de-un altul.
Cuvinte fără noimă urcau, dar, orice vorbe
din gura ta căzute, mi se păreau divine,
puteau să cânte-n pace și harpe și teorbe,
căci n-auzeam nimica, de te-ascultam pe tine.
Și-acum e gol salonul, e gol, și-n umbra casei
stau vastele fotolii și lung prind să se mire:
pe unde-o fi azi pasul micuț al prea frumoasei,
ce tot venea statornic ca să-și găsească-un mire?
Oglinzile-și arată cu jale infinitul
și nu mai vine nimeni... zadarnic stai la geamuri,
- “Ce-ai căutat în lume, o, tu! Mult liniștitul
poet, credeai că-i lesne să scrii epitalamuri?"
Ce-am căutat, v-aș spune, ce-am căutat eu - dară
mi-e frică, căci în umbră, supremă ironie,
în neagra umbră, pianul cu dinții scoși afară
rânjește ca un monstru ce-ar vrea să mă sfâșie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează