Aș putea să folosesc cuvinte arabe străvechi.
sau persane, sau din senzuala greacă homerică,
sau bucăți de sticlă egipteană albastră, de porțelan german,
sau latinii fulgi de zăpadă de pe Soracte,
fărâme de cărămidă engleză, de vâslă daneză,
sau catifeaua hainei lui Charlemagne;
toate astea nu-s prefăcătorie, le-am adunat
după sunet, culoare și formă, le-am învățat o viață,
pe cele mai multe le-am și folosit (în dialog,
monolog – e totuna). Le scot la iveală
după duritate, limpezime, nuanța de care-i nevoie.
Am la congelator și ceva protoplasmă,
pentru cine vrea numai o austeră gustare.
Dar tu, nu și nu: că poezia e altceva, viață,
că licuricii luminează-n amor mai tare ca lămpile.
Uită, aruncă-le toate astea. Aruncă și uită.
Așa își ripostau Speranța și Moartea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează