Te pierzi de tine şi îţi faci cu mâna.
Natura ta se-ntoarce în natură.
Pe rând eşti casă, prag şi bătătură,
ești ziua, luna, anul, săptămâna.
Şi ochii, aparate de sudură,
cu fulgere de gura ta prind luna,
cucuta-i dulce, dulce-i mătrăguna
și mângâierea frunţii e arsura.
Dezintegrat în picuri şi scântei,
ești boarea văii, valul şi busola.
Te-agăţi de munţi, cu brazii, şi eşti stei.
C-un curcubeu ţii cerului cupola...
Şi-n jurul tău tot creşte-aureola,
ca o explozie de Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează