Am fost. Dar ce am fost nu se mai vede:
o pulbere mi-acoperă obrazul
cu mii de straturi, peste zeci de chipuri
ce-ascunse timpul şi-ngropă talazul.
Mai sunt. Dar ce mai sunt nu-i lucru mare:
o broască ce-a fugit din broscărie
şi înţelege, tot săltând spre zare,
că nu-i chiar moartă, însă nici chiar vie.
Rămân doar întrebări şi vagi speranţe:
cam în ce chip m-oi aşeza-n final?
Orăcăind oraculare stanţe?
Sau revenind în iazul ancestral?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează