Pământ al țării mele și al meu,
nu m-ai uitat? E pasul meu. Sunt eu,
cea mai nevrednică odraslă de plugar.
Primește-mă, preabunule, în brațe, la hotar.
Am hoinărit până la marea mare,
peste mai multe rânduri de hotare,
cu fluierul, cu câinele-asmuțitul,
în brâu și cu tovarășul cuțitul.
C-am învățat din vreme, de la tata,
să-l sufăr fără teacă și de luptă gata.
Am tras și eu în tine o brazdă, nu degeaba.
Mă asuprea nevoia, mă-nghesuie graba.
Am pus altoaie-n spin și mărăcine.
Primește-mă, Pământule, cu bine.
Fusei un pom hoinar în lumea toată,
cu poamele mai rumene câte odată,
Simțindu-le din ramuri cum se coc
și-ntinerit, dar trist de-atât noroc.
M-ai ridicat cu poamele-n lumină,
copacul mă durea din rădăcină,
Căci scânteiat de stelele streine,
pământule de-acasă, ea rămăsese-n tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează