O, suflete, priveşte-i! Sunt trişti şi singuratici
ridicoli fără voie, sinistre manechine
țintind spre nicăierea priviri de umbră pline
neștiutori de lume, cu umblet de lunatici.
Pe faţa lor se stinge a cerului lumină!
Ei ochii şi-i îndreaptă spre larga depărtare
și-aşa cum trec pe stradă spre-o-nchipuită zare
oricât de greu li-e gândul, ei fruntea nu şi-o-nclină.
Se pierd prin noaptea soră cu veşnica tăcere...
tu râzi şi cânţi, cetate cu lacomă plăcere
și voluptatea vieţii cu frenezie-o sorbi.
Mă vezi numai pe mine, mai jalnic decât ei
iar inima mă-ntreabă, când trec cu paşii grei
- De ce-şi ridică ochii spre cer, sărmanii orbi?
Pictura: “Parabola Orbilor” de Pieter Bruegel cel Bătrân.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează