Port cerul cu stele pe umerii mei!
Tot focul iubirii în piept!
Cuvântul mi-e harpă, vrăjită de zei,
iar gândul, toiag de-nţelept.
Par, braţele-mi, ruguri aprinse, pe veci;
cunună de flacări mi-e gura, nu lut!
Fiorii de viaţă, chiar, lespezii reci
i-aş da printr-un singur sărut.
Prin geana deschisă, când ochii-mi pătrund,
un alt cer străluce-n adânc;
el creşte și-acoperă, zări fără fund,
cu-n soare mai viu pe oblânc!
Un bici, cu făşii de azur, împletesc,
pe guri pătimaşe, când furii se cern
și-a vieţii prostie, destin pământesc,
lovită de sfârcul etern.
Când, aprig spumează, veninul pe limbi,
ś-asupra-mi cad pietre morman,
tu pietrele-n bulgări de aur le schimbi
O! fluier vrăjit al lui Pan!
A mele sunt câmpuri, poieni, luminiş
și raza ce moare-ntr-al norilor prag,
și umbrele dese, din vechiul frunziş,
căzând peste fruntea-mi de mag!
Eu trăznete, fulgere, toate le-adun!
Furtună dezlănţui în voie,
și-mprăştii pe lume, cu-avântul străbun,
scantei din făclia lui Joe!
Ocean sunt ce trece de-al stâncii grumaz,
unesc lutul negru cu-albastrul senin;
din orice simţire făcând un talaz,
înving uriaşul destin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează