Plesni mugurele, frunza
se trezi un pic boțită
la obraz.
Dar n-are-a face,
dacă soarele o place
și spre ea, timid, cutează
să-și îndrepte
prima rază.
Însă parcă fu prea scurtă
ziua-ntâi.
Și-atât de multă
noapte curge, fără zor,
și-n acest imens izvor
care-i timpu',-ncât se vâră
în ea însăși,
la căldură,
tremurând de bucurie
că-i fu dat - și ei -
să fie.
Și a mai si pus-o Domnul,
colo sus,
că-i piere somnul
numai când se uită-n jos.
Da-i atâta de frumos
ce zărește -
orișiunde -
câ nu poate în boboc,
iarăși
a se mai ascunde.
Iar când zorii vin,
te ții,
numai surori - sute, mii -
prin copaci.
Și atâta-i place,
că foșnește mai dibace
decât toate la un loc
frunza noastră.
Ce noroc!
Azi a dat de rândunică.
Galben-verde, mort de frică,
prinde drag și de-un scatiu
sub crenguța ei.
- Musiu,
nu ai teamă dumneata,
că-s aici si am ureche.
Cântă si de mi-o plăcea
ți-oi găsi, cred,
și pereche.
Da' să nu îmi ceri simbrie,
că renunț la companie!
Pic, pic, ciocănit de ploaie,
inima ți se înmoaie:
rândunica și scatiul
au fugit;
de-acum, pustiul
zilelor amăgitoare...
apoi, iar, raza de soare.
Dar mai cruda, mai geloasă,
să o ardă, zău, așa.
- Ce-am greșit?
Raza, tăioasă:
- Ce-a greșit? - auzi la ea.
Dar nici raza nu se-ndură
să îi ia culoarea, glasul...
numai toamna rea de gură,
vântul ce își bagă nasul
pretutindeni și-o furtună -
de nu poți să-ți mai dai seama
cine, pe ce se răzbună -
hotărât-au că e vremea
să se termine cu toate
deșănțatele petreceri
și cu...
frunzele bălțate.
Unele, ca niște fluturi,
în vârtejuri
tot mai line,
altele, doar de le scuturi,
cad,
dar ultima se ține
strâns, în vârf, nu s-ar lăsa;
poate doar de l-ar vedea
încă-o dată...
Pe scatiu.
- Uite-l!
Însă-i prea târziu.
Ignorată-ntâia oara,
ba, mai mult, izbită-n treacăt
de “musiu”, o frunză
zboară.
Taie singură văzduhul
și-și dă, ne-mpăcată, duhul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează