Pe-aici s-apleacă ramuri să te doară,
cum umerii s-apleacă pe-amintiri.
Cândva parc-ai murit în altă ţară
și-acum parcă te-ntorci de nicăieri.
Răniţi, ca nişte păsări albe, crinii
se-mpiedică în grele aripi lungi.
Parc-ai murit, dar paşii tăi, streinii,
te-ntorc din lumi unde n-a fost s-ajungi.
Foşneşte-o frunză, alta îi răspunde,
alături alta sângeră puţin.
Cândva parc-ai murit, dar nu ştii unde
și vii acum uşor ca un suspin.
Şi cum pluteşti pe foşnetul luminii,
ușori ţi-s paşii, numai ochii-s grei,
și, nu ştii, duci pe tâmple mărăcinii
sau razele ce seamănă cu ei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează