Încet viaţa ca o bătrînă ghicitoare
trecea şoptindu-mi tainic cuvinte uitate.
Oftam şi după ceva şi parcă-mi părea rău
şi nişte vise-n creier ardeau nedezlegate.
Oprit la o răscruce-n cîmp priveam
pădurea crenelată ce răsărea în zare -
dar chiar acolo, altei nelinişti subjugat,
mi se părea că bolta mă-apasă şi mă doare.
Şi mi-au venit în minte elanurile, dorul
şi vraja tinerească ce doarme-n noi latent -
iar ziua languroasă pierind, spoia departe,
crenelele pădurii, cu aur somnolent.
O, primăvară, spune-mi de cine-mi pare rău?
Ce fel de vise-n creier se-aprind nedezlegate?
- Tainic, ca o bătrînă vrăjitoare
viaţa îmi şopteşte cuvintele uitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează