Adesea când răsună cântări de mandolină
în vechile castele aprinse de lumină,
când trec, râzând în danțuri, paji tineri cu ochi vii
și mândre castelane cu plete-aurii,
când totu-i veselie și viață zgomotoasă,
Don Juan arată fața-i semeață și frumoasă.
Un păr ce cade-n valuri cernite de mătase,
ca manta de-ntunerec pe haina lui se Iasă,
mustața lui fudulă se-ntinde pe obraz,
pe umeri aruncatu-i sombrero de aclaz,
ochi mari sticlesc de focul dorințelor ascunse.
Privirile-i de nime în lumea-ni pătrunse
aprind iubiri nebune și patimi dureroase,
atâtea chipuri blânde, senine și sfioase
de gingașe fecioare au plâns în urma lui,
ci el în calea-i trece, pe rece buza lui
un zâmbet plin de milă se strecură alene.
Atâția ochi de noapte, supt desele lor gene
cerșit-au o scânteie din ochii lui cei mari,
atâtea înălțat-au iubirii lui altari,
și au plecat genunchii ca roabe înainte-i:
iubirea lui de-o clipă, senină și cuminte-i,
cu inima-i departe, când buza lui sărută.
Pe urmă, când iubita-i, în lacrime pierdută,
zadarnic mai așteaptă pribeagul iar să vie,
de clipele trecute Don Juan nimic nu știe:
o inimă străină dorește-acum să fure,
și gândurile-i toate pe veci s-au dus aiure.
În mijloc de blestemuri, de plânsete amare,
el râde fără sine, străin de milă pare,
mustrările de cuget în mintea-i nu străbat.
Îți pare-un mort ce trece, cu fața-ngălbenită...
de s-ar deschide iadul, 'năuntru să-l înghite,
el ar muri c-un zâmbet de rece ironie.
Și totuși nime-n lume durerea nu i-o știe,
nu vede când își strâmbă nesimțitoarea față,
cănd ochiul i s-aprinde, când buza lui de gheață
șoptește vorbe calde, ce ard ca un jăratec,
când visu-i de iubire lucește singuratec.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează