Când ai plecat, zâmbind, din casa noastră,
Din odăița plină de senin,
În grabă, ai uitat o floare-n glastră
Și pijamaua ta de crèpe de chine.
Sărmana pijama cu flori bizare,
În care-ai râs atât, nici nu credea
Că va veni o zi amară-n care
Ai să ne uiți, pe mine și pe ea.
De-atunci, ședem în fiecare seară
În fața sobei pline de cărbuni
Și depănăm povestea iar și iară,
Ca doi prieteni buni.
Știind c-atât de mult îți fuse dragă,
O-mbrățișez sub vraja din amurg,
Prin falduri îmi adorm privirea vagă
Și-i mângai fiecare brandenburg.
Și noaptea, prin apusuri cristaline,
Când dorul sparge-al lacrimilor dig,
O culc în pat alăturea de mine
Și-o învelesc, ca să nu-i fie frig.
Pictura „Floare de măceș” de Nicolae Grigorescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează