Dulce mamă, luminoasa vieții mele călăuză,
tu, a cărei umbră sfântă o evoc la orice pas,
dac-aș ști că al tău suflet ar putea să mă auză
plângerilor mele toate într-un țipăt le-aș da glas.
Îmi spuneai odinioară, mângâindu-mă pe frunte:
e frumoasă poezia, dar te lasă nemâncat.
N-ascultai a ta povață, fiindcă poate și-un grăunte
de mândrie înmuiase glasul tău când m-a certat.
Și cu inima de mamă iubitoare, care știe
să-ntrevadă viitorul, îți plăcea să mă privești
stând pe gânduri noaptea-ntreagă, să cioplesc o poezie
făurită spre mărirea limbii noastre românești.
Pentru mine păstrai toate mângâierile de mamă.
Când eram copil, la patu-mi vegheai nopțile târziu,
uitai boala, somnul, toată dureroasa vieții dramă,
ca să spui povești cu zmeii răsfățatului tău fiu.
Socoteai c-o să m-aștepte toate gloriile-n lume,
nu era ca mine altul. O fecioară de-mpărat
trebuia să mă iubească. Și-auzind doar al meu nume,
chipul tău cel trist d-odată s-arăta mai luminat.
Și-am crescut, ca și toți frații, în iubire și credință.
Prunc, hrănitu-m-ai cu lapte de la sânul tău cel sfânt.
Tânăr, ai sădit în gându-mi a virtuții conștiință
și, poet, mi-ai pus în suflet inspirare și avânt.
Tu, ce-n visul tău de mamă, mă vedeai atât de mare!
Dac-ar fi din cer asupra-mi ochii blânzi să ți-i cobori
și-ai vedea cât plâng și sufăr și ce sunt, ai fi în stare
de durere și de milă înc-o dată să mai mori...
te-ascultai, și fruntea mândră mi-o nălțai întotdeauna,
nici prostiei, nici măririi nevoind să mi-o-ncovoi.
C-un sarcasm și cu un zâmbet de-am știut să-nfrunt furtuna,
iată-mă cu ghete rupte prin zăpadă și noroi.
De-am iubit, la pieptu-mi dânsa n-a vrut capul să și-l culce,
dar nici eu n-am plans cerșindu-i mâna albă de copil,
ci, privind-o cu durere, într-un cântec trist și dulce
am închis pentru vecie nestatornicu-i profil.
Peste fața mea lăsat-au anii urma lor adâncă.
Am iubit măcar? Sau poate avui timpul să trăiesc?
Totuși pe mireasa albă o aștept și astăzi încă
și, văzând că prea-ntârzie, plâng, simțind că-mbătrânesc.
Unde-i, mamă-nvingătorul ce vedeai cu drag în mine?
Poate dulcea ta iubire m-a-nvățat să fiu copil,
și-am rămas copil și astăzi, pe când corpul e în mine
ca palatul unui rege mort de veacuri în exil.
Dar pe pragul cărții-n care vin de scriu a vieții dramă
amintirea ta pioasă mă-ngenunche și-o slăvesc;
și rupând din al meu suflet acest plânset îl urzesc
ca să poarte al tău nume, printre veacuri, scumpă mamă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează