Și oare tot n-ați înțeles
cum nu mi-i lumea dragă,
când cu nimic nu m-am ales
din viața mea întreagă.
Când al meu suflet mistuit
de chin și de părere
a fost un trist, necontenit
peilej pentru durere.
Când fu menit ca pe pământ
dorința să-l alunge
dup-un noroc atât de sfânt
cum nu se poate-ajunge.
E un miraj de necrezut
pe-un orizont de stepe:
de al lui farmec străbătut
eu tot nu-l pot pricepe.
El stăpânește amorțit
pustiile uitării
ca și o stea din răsărit
singurătatea mării.
Și-l rog încet, îl rog pe veci
ca să-mi asculte plânsul,
când ale apei valuri reci
călătoresc spre dânsul.
Atâtea blânde rugăminți,
atâtea calde șoapte,
atâtea lacrime fierbinți
vărsate zi și noapte.
Le-am îndreptat despre apus
durerea să-mi alunge,
dar el se nalță tot mai sus
ca să nu-l pot ajunge.
Va fi în veci necunoscut,
va fi în veci departe...
e steaua negrului trecut:
iubirea făr- de moarte,
Ce mărginește-n orizont
și-ocean și stepe
ș-al cărui farmec monoton
te-a-nvins făr-a-l pricepe.
Căci a iubi fără să speri
de-a fi iubit vrodată:
e semnul vecinicei dureri
ce cerul ți-l arată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează