„E poate cea dintâi scrisoare-a ei…
Un scris mărunt, nervos şi chinuit,
un peisaj de toamnă-ntrezărit
de la un geam păienjenit de ploaie:
b, d, f, h, k, l, şi t se-ndoaie
ca nişte plopi stingheri
și-ntregul scris,
rând după rând,
îți pare-un şir de trepte de granit
pe care nu le urci decât în vis
și le cobori plângând...
Ce poate fi
mai plină de etern şi infinit
ca cea dintâi scrisoare-a unei femei!
Şi-i poate cea dintâi scrisoare-a ei
scrisoarea ce-am primit...
O recitesc şi parcă nu-nţeleg
de ce - necunoscută pentru mine -
necunoscuta-mi cere s-o aleg
tovarășă supremei Sibyline.
O recitesc şi parcă-aş vrea să-i scriu:
Simpatică necunoscută,
tu,
ce nu cunoşti sentinţa prea târziu,
nici stavila celui din urmă nu,
de ce te-ndrepţi spre cel necunoscut
când toţi necunoscuţii sunt la fel,
când el e-n toţi
și toţi ceilalţi în el,
și-n toţi trăieşte-acelaşi prefăcut?...
de ce te-ncrezi în cel pe care-l vrei
să fie-aşa cum n-o să poată fi?...
scrisoarea ta: Capricii de femei,
răspunsul meu: Do, mi, sol, fa, do, mi...”
(Falanga literară şi artistică”, I, nr. 9, 7 martie 1910)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează