Mă-ntrebi ce fac în stropul meu de viaţă?
Mă scol la ora mea de dimineaţă,
le dau la flori şi ierburilor toate
să bea argintul apei nestemate.
Vorbesc cu pomii care-mi fac din cap,
că n-am putut de nici un vânt să-i scap
și când se scoală-ai mei sunt îmbrăcat
și stau de mult cu celălalt, la sfat.
Cam pe la nouă-mi place când e soare
să scot afar' strămoşii din covoare,
să şterg prin casă timpul de pe unde
de nu ştiu cine, vine şi s-ascunde.
La prânz, cu-ai mei - cu viaţa-n altă haină,
m-aşez dorit la masă, ca la taină.
Împart, şoptesc şi drept binecuvânt
belșugu-acestui strămoşesc pământ.
La ora trei, căutător de tihnă,
mă trag şi eu în casă spre odihnă.
Închid cu cheia uşa, ca de hoţi -
și mor o oră, două, pentru toţi.
Către amurg, fac tainic alt popas:
cobor adânc în cât mi-a mai rămas,
mă-nchid în gânduri şi pornesc în sus,
să mă-ntâlnesc cu cei care s-au dus.
Când alţii dorm, sau beau, fără habar,
eu sap în mine şi arunc afar'
cu amintiri şi oase vechi de gând,
pe care anii le-au albit trecând.
Cam pe la unu noaptea, obosit,
când toţi ai mei sunt lut înmărmurit -
îmbrac şi eu cămaşa mea cu flori
și plec ca toţi din lume, până-n zori...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează