În vaduri ape repezi curg
și vuiet dau în cale,
iar plopi în umedul amurg
doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
cărări ce duc la moară -
acolo, mamă, te zăresc
pe tine-ntr-o căscioară.
Tu torci. Pe vatra veche ard,
pocnind din vreme-n vreme,
trei vreascuri rupte dintr-un gard
iar flacăra lor geme:
clipește-abia din când în când
cu stingerea-n bătaie,
lumini cu umbre-amestecând
prin colţuri de odaie.
Cu tine două fete stau
și torc în rând cu tine;
sunt încă mici şi tată n-au
și George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei
începe-acum o fată,
tu taci ş-asculţi povestea ei
și stai îngândurată.
Şi firul tău se rupe des,
căci gânduri te frământă.
Spui şoapte fără de-nţeles,
și ochii tăi stau ţântă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
când fusul se desfiră...
te uiţi la el şi nu-l ridici,
și fetele se miră.
...O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
prin noapte-afară lung priveşti -
- "Ce vezi? Întreabă-o fată.
- "Nimic... mi s-a părut aşa!
Şi jalea te răpune,
și fiecare vorbă-a ta
e plâns de-ngropăciune.
Într-un târziu, neridicând
de jos a ta privire:
- "Eu simt că voi muri-n curând,
că nu-mi mai sunt în fire...
mai ştiu şi eu la ce gândeam?
Aveţi şi voi un frate...
mi s-a părut c-aud la geam
cu degetul cum bate.
Dar n-a fost el!... Să-l văd venind,
aș mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
să-l văd o dată-n faţă.
Aşa vrea poate Dumnezeu,
așa mi-e datul sorţii,
să n-am eu pe băiatul meu
la cap, în ceasul morţii!
Afară-i vânt şi e-nnorat,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat -
tu, inimă pustie,
stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus şi nu mai vine!
ș-adormi târziu cu mine-n gând
ca să visezi de mine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează