Părea că niciodată nu voi putea s-ating
severa piatră sură cu vârful ca de zinc
spre care brazii veșnici tindeau fără s-ajungă.
Căsca alături râpa cu gura ei prelungă
iar - foarfeci negri - corbii tăiau văzduhul pur.
Era atâta taină și liniște-mprejur
încât uitam aproape că am un chip și-un nume
și auzeam doar vântul cum suflă peste lume,
din aula-nălțimii, sălbatic și ursuz.
Părea că niciodată nu voi ajunge sus.
…Dar am ajuns. Și piscul din urmă întrecându-l,
din nou aflai ’nainte-mi, nespus de blând, pământul…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează