Romanță - Alexandru Philippide

Mi-e bolnav cugetul și-aș vrea să-l rup

cum rupi unui păianjen un picior!

Și sufletul mă doare - ca un trup!

Din mine-aș vrea sa-l scot și să-l omor,

să nu-l mai simt în mine cum se zbate,

- ci să-l ucid, și să-l încarc în spate,

să-l zvârl în gârlă și să-i cânt pe mal

în violet minor,

cum cântă vântul când pe-aproape-i toamna;

mi-s serile pustii ca niște case

cu geamuri scoase

și pereții goi…

mi-s nopțile adânci ca niște mări

pe care merg corăbierii cu felinare verzi

deschise bine

ca niște nări

să soarbă zările câte-au mai rămas din mine;

Ohe! Ohe! Corăbierii

Tăcerii!

Strigoi bătrâni, ce căutați pe-aici?

Cu ochii voștri ca niște licurici,

cu mâinile voastre ca niște odgoane

de prins în ele suflete sărmane!

Sufletul meu? L-am dat la câni,

Strigoi bătrâni!

Ohe! Ohe! Corăbierii

Tăcerii!

Batrâni strigoi,

întoarceti prorele-napoi!

Eu nu mai am ce să vorbesc cu voi.