Nașterea - Cezar Baltag

Cine se răstignește pe sine

în nașterea sa?

Ochii bat lumile,

Ochii treieră lumile.

Lăcuste de ploaie uscată

forfotesc în hazard.

Mă dau spre lumina

lumilor

și voi avea umbra

și ochiul va arde văzând

și urechea va fi vinovată de sunete.

Iată trec pragul ființei

și ca lupii ce tabără prada

sar asupra mea simțurile.

Iată îmbrac incendiul

cărnii mele

și respirația mă tese 

cu o suveică de zgomot, nimicitoare

intre a fi și a nu fi.

Lumina depune cenușa

și zgura de argint

în auz,

ochiul arde văzând,

urechea e vinovata de sunete.

Durere din durere. Nicăieri adevărat

din nicăieri adevărat.

Născut iar nu făcut. Și ca un orb de mână

în lume petrecut.

Totul e moara a totului,

totul e capcana a totului,

ca șarpele incolăcit pe coasă

astfel

vin eu din tânărul

meu mormânt.

Zei foame primiți-mă.

Jertfa supremă

sunt eu

în trupul acesta.