Murea cucernic busuiocul
în păhărelul din fereastră,
sărmana floare-ngălbenită
ne cunoștea povestea-ntreagă,
știa pesemne câtă jale
ne-ascunde zodia pribeagă
și lacrima când fără milă
înmormântăm iubirea noastră.
Amurgul toamnei mohorâte
ne-a despărțit atunci cărarea
și, vezi, cum ne-a supus mândria
neînfrânată si păgână;
când pe frumoasa noastră moartă
am coborât-o în țărână,
noi amândoi cu sloi de gheață
ne-am scris în suflete uitarea.
Ne-a înghețat vâltoarea largă..
nebuni ne-am aruncat în spume,
pe-atâtea unde mincinoase
ne-a legănat de-atunci viața,
când ne vedeam pe la răspântii,
ne întoarcem în pripă fața,
căci ne-am trudit a noastre drumuri
să nu se-ncrucișeze-n lume.
Dar salba viselor măiestre
ne-a risipit-o nenorocul,
și câte ne-a furat ursita
în goana ei neîntreruptă!
Azi ne-ntâlnim săraci și singuri...
doi bieți oșteni striviți în luptă
avea tata drept să plângă
odinioară busuiocul...
Cum ne privim acum în față,
pe noi același gând ne paște,
în umbra vorbei care minte
noi tăinuim aceeași jale...
și eu cu gândurile mele
și tu cu visurile tale
din morții toți câți îngroparăm
cinstim aceleași sfinte moaște.
Ni-i țintirimul plin acuma...
movile nu mai pot să-ncapă,
dar una singură ne cheamă
cu toate-aducerile-aminte:
ca făcători de rele-n noapte,
noi ne-ntâlnim printre morminte,
îi ducem flori frumoasei moarte
și-i plângem amândoi la groapă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează