Verișoară, fată de pension - Tristan Tzara

Verişoară, fată de pension, îmbrăcată în negru, guler alb,

te iubesc pentru că eşti simplă şi visezi

și eşti bună, plângi, şi rupi scrisori ce nu au înţeles

și îţi pare rău că eşti departe de ai tăi şi că înveţi

la Călugăriţe unde noaptea nu e cald.

Zilele ce au rămas pân'la vacanţă iar le numeri

și ţi-aduci aminte de-o gravură spaniolă

unde o infantă sau ducesă de Braganza

stă în rochia-i largă ca un fluture pe o corolă

și se-amuză dând mâncare la pisici şi aşteaptă un cavaler

pe covor sunt papagali şi alte animale mici

păsări ce-au căzut din cer

și lungit lângă fotoliul ce-i în doliu

jos- subţire şi vibrând - stă un ogar

ca o blană de hermină lunecată de pe umeri.

Dânsa vrea să o ridice dar

își aduce aminte şi îşi mângâie colierul de pe gât

pentru că zăreşte cavalerul - şi atât:

se apropie de bancă sora Beatrice sau Evelina

profesoară de istorie sau de greacă şi latină

o, de ce trec zilele aşa de rar...

frunzele şi florile cad ca foile din calendar;

viața-i tristă, dar e totuşi o gradină!

Şi Infanta sau Ducesa de Braganza

iar adoarme sau îşi pierde importanţa - căci tu numeri

zilele ce-or să rămână - socotind de mâini pân'la vacanţă.

Eu încep din nou scrisoarea şi îţi scriu: Ma chère cousine

Je croyais hier entendre dans ma chambre ta voix tandre et

câline.

În imagine Tristan Tzara în portretul realizat în 1923 de pictorul francez Robert Delaunay 1885 - 1941