În memoria patrioților Doina și Ion Aldea Teodorovici
O, dragii mei, ați devenit o veste
la telefonul așteptării mele
și-aud că nicio șansă nu mai este
și c-ați murit azi noapte pe șosele.
Ce stea inadmisibilă pământul!
Mai bine-ar fi o broască între broaște,
mai bine nu ne-am mai cânta cuvântul,
mai bine pe pământ nu ne-am mai naște.
Și cât de simplu ați plecat aseară,
lăsând atâta viață amânată,
v-ați dus cum pleacă zilele de vară,
spre-a nu vă mai întoarce niciodată.
Zdrobit te odihnești la noapte, Ioane,
într-un năprasnic frigider de morgă,
când muzica ființei suverane,
însângerată picură din orgă.
Și tu, iremediabilă mireasă,
lunină-a vremi de haos și de moină,
te duci pe veci, ca să ne lași acasă
cea mai frumoasă și mai tristă Doină.
Și Doamne, câte-aveam a ne mai spune,
și Doamne, câte jocuri de amână,
deșertăciune din deșertăciune,
un drum stupid și un picior de frână.
Iar dacă veți vedea că-i multă treabă
pe unde ați plecat fără de veste,
și nu vă veți putea întoarce-n grabă,
doar să ne spuneți calea care este,
Și nu târziu venim în ospeție,
plecăm din lumea asta blestemată,
să stăm la voi în ceruri cu chirie,
spre-a nu ne mai întoarce niciodată.
Și doar atât ne va durea de-a pururi,
că țara noastră, lacrimă și sânge,
nu are meritatele contururi
și Prutul între noi de-a pururi plânge.
Iar tu, copil orfan, să crezi o vreme
că trebuie să crești și nu să sângeri,
părinții tăi recită-n cer poeme
și cântă “Eminescu” pentru îngeri.
Cei dragi mai cred că ați plecat departe,
dar ochii lor abia-și pot ține moina,
adio Ioane, frate peste moarte
și iartă-ne, și noapte bună, Doina!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează