Senină sfială albind ne rărim
în numele marelui mim
în numele marelui mim îndoială
în lacrima lumii cuminte plutim
din gura amară a marelui mim
ies stoluri de păsări și nori dau năvală
și mimul din tomul lui negru se scoală
cu nervii întinși de emoție știm
mereu mai aproape de golul intim
pe care atenți îl gândim
ca dintr-un fotoliu fantomă brutală
cu vocea-nainte deschisă rafală
cu luna pe deget zidită vocală
el toarnă pe flori o clădire de smoală
și nu năvălim și nu ne strivim
e loc pentru toți e lumină în sală
la urmă femeile scena o spală
cu lacrima lumii senină sfială.
(Din volumul “Umbră pentru cer”, 1981)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează