Atât de simplu-ar fi să-mbraci
stiharul seara și ușa s-o deschizi
în capul casei, ai nimeri acolo
unde-s alte legi și judecă blândețea,
tot ce-ai făcut nu mai e necesar
să porți cu tine, să continui,
dezbară-te de trudă – în aerul sever,
pătrunzător, reținerea de la acțiune-i
măreție, mișcările se prelungesc
la nesfârșit, nestingherite, și liber
sună-n lucruri dangătul de clopot,
ca, în sfârșit, s-auzi, după cum șerpuire
și lumini distingi deja în spatele oglinzii.
Zvonuri difuze, binecunoscute, din dosul
ușii-nchise ți-aduc aminte de temeri,
îndoieli și imposibil, dar știi, cu ochii
la copacul uimitor de tânăr, priceput
să crească, la fel, în liniștea de-aici
și-n zgomotul învălmășit de dincolo,
ștergând hotarul dintre două lumi,
că nu-i așa, e falsă-nvățătura asta,
căci, pe măsură ce trunchiul lui
se-nalță, frunzarul i se răsucește-ntr-un
vulcan de semne-n fierbere, care-ar dori
să-l deruteze și să-l întoarcă înapoi,
dar el, fără odihnă, țintește cu seninătate
cerul. Și cerul lui vestește-o patrie.
Numai să vrei s-o vezi – și-a ta e,
îți spui pe când te-ntorci reînnoit acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează