În orizontul cu podoabe de granit,
apusul înălţimea din piscuri smălţuieşte;
cu dungi de spumă unde uscatul se sfârşeşte,
începe-acolo marea cea fără de sfârşit.
Am la picioare noaptea, tăcerea. Amuţeşte
și cuibul. Hornul casei fumează liniştit;
și imnul sfânt al serii în ceaţă-nvăluit,
cu zgomotele mării în murmur se uneşte.
Atunci din văi şi câmpuri şi lande, peste toate
în aer urcă zvonuri de glasuri depărtate,
pæstorii vin acasă cu turme şi cu cai
Întreaga zare parcă se-nveşmântează-n umbră,
și soarele îşi strânge, pe bolta tot mai sumbră,
petale aurite de roşu evantai.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează