Fără zgomot, sub oglinda apei calme si profunde,
lebăda mare alunecă pe unde.
Puful alb crescut pe cele două coaste aminteşte
de zăpada ce la soare, primăvara, se topeşte,
dar tot ca neaua mată, în briză fremătând,
aripa-i pare-o pânză de barcă-abia mergând.
Frumosu-i gât se-nalţă şi trestia o-ntrece,
se-ntinde ori se lasă lungit pe unda rece;
cu graţie-şi curbează profilul de acantă,
pitindu-şi ciocul negru sub guşa-i impozantă
aci caută umbra şi pacea de sub pini
lăsând în urmă lunca scăldată în lumini.
Şi-având aspectul unei podoabe capilare
ea merge-alene şi obosită pare;
grota-n care poetul privește ardent
și izvorul ce plânge pe veci pare un zeu absent
îi plac; le dă târcoale; o frunză de răchită
l-atinge-uşor un umăr, căzând îngălbenită;
Aici spre larg pluteşte lăsând codru-obscur,
și ia în stăpânire partea superbă de azur
sub care să-şi serbeze ţinuta-i orbitoare
și chiar să se confunde c-un bulgăre de soare.
Apoi, când lacu-şi pierde fantasticu-i contur
și când oricare formă-i tot mai confuză-n jur.
Când cerul brun mai are un roşu tiv pe zare
și nici o gladiolă ori stuf nu mai tresare,
iar broaştele văzduhul cu-orăcăitul lor
îi umplu, licuriciul zâmbind îmbietor,
Pasărea-i tot pe lacul ce-n, sumbru, ochiul lui
reflectă-albastra noapte cum alta-n lume nu-i;
vas de argint pe care râd diamante, mii,
visează pe oglinda răsfrântelor făclii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează