E pardosită lumea cu lumină,
ca o biserică de fum şi de răşină,
și oamenii, de ceruri beţi,
se leagănă-n stihare de profeţi.
Rece, fragilă, nouă, virginală,
lumina duce omenirea-n poală,
și pipăitu-i neted, de atlaz,
pune găteli la suflet şi grumaz.
Pietrişul roşu, boabe, al grădinii,
îi sunt, bătuţi şi risipiţi, ciorchinii.
Plecate grele se urzesc treptat
în care frunzele s-au îngropat.
Din învierea sufletului, de izvor,
beau caprele-amintirilor,
și-n fluierul de sticlă al cintizii
se joacă mâţele cu iezii.
Deosebeşti chemarea pruncului în vânt
cântată de o voce din pământ.
Născut în mine, pruncul, rămâne-n mine prunc
și sorcova luminii în braţe i-o arunc.
(Din vol. Hore, 1939)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează