Ploaie…
ploaie…
ploaie…
ploaie multă,
ploaie deasă
ca beteala de mireasă…
plopii mei scuipați de ploaie,
se frământă
și se-ndoaie -
parcă-ar vrea să-mi intre-n casă!…
Plopii ce-au crescut cu mine
îmi fac semne disperate…
Hai!… Deschide-odată frate,
și primește-ne-n odaie,
că-n odaia ta-i mai bine
ca-n grădina noastră, afară…
Doamne…
cu ce ți-am greșit,
de-ai fost rău cu mine aseară
și m-ai pedepsit?...
De ce-ai vrut ce nu se poate -
să mă cred cu plopii frate,
frate fericit?...
Doamne… Doamne!...
Ce să fac?...
M-am certat cu plopii aseară
și nu știu cum să-i împac!...
Cum să-i fac să mă-nțeleagă
că frăția ce ne leagă
nu-i decât o vorbă-n vânt…
și ca plopul când se-ndoaie
cât stă țeapăn la pământ -
chiar când e scuipat de ploaie -
e mai viu și mai puternic
decât omul din odaie,
ce se stinge pe picioare
ca un muc de lumânare
într-un sfeșnic!...
Ploaie…
ploaie…
ploaie!…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează