Acesta-i al verii ultim trandafir,
rămas înflorit, solitar,
frumoșii lui tovarăși, cu toții,
sunt veșteji acum, și fără har.
Nu mai e vreo alta asemănătoare,
nici un boboc de floare mai plăpândă,
să îi imite-mbujorarea,
la al său suspin, ca să răspundă.
Nu te-oi lăsa pe tine, singuratic,
să te usuci pe-a ta tulpină.
De vreme ce frumoșii frați în tină
s-au dus ca să adoarmă fără vină.
Eu cu blândețe-ncet voi risipi
frumzele tale pe pământ
Acolo unde în grădină
între frunzare ți-ai afla mormânt.
Curând, voi veni și eu după tine,
căci prietenia nu se fărâmă,
ai fost a iubirii diademă
cu pietrele nestemate din lună.
Dar dragostea mereu înflorește
și se primenește în vecie,
fără voi florile cine ar mai putea
trăi în lumea asta pustie?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează