Dacă n-am o altă voce care să mă dezvăluie,
această tăcere a ecoului altor sunete
trebuie să vorbească, să vorbească până jupoi
cuvintele care ascund ceea ce gândesc.
Ea este vorbirea frântă între devierile
săgeții care s-a otrăvit pe ea însăşi
sau marea coagulată cu nave
unde un braţ înecat ne îndrumă.
E vorba de-a împinge o rădăcină-n patria ei
când piatra blochează un drum,
de-a arunca tot ce spune altcineva,
copacul care-i mai mult trunchi, e mai singur.
Ea va spune, cu cuvintele descoperite,
povești despre obişnuinţa de a trăi:
această oră care leagă şi dezleagă,
nevăzutul, neavutul, aproape a fi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează