Ce flori frumoase! Doamne, ține mult
explozia aceasta de culoare,
prin care se întâmplă să ascult
cum sufletul se-ngână cu o floare.
Mai lasă-le și-ntârzie cu ploi
peste postata asta de natură,
în care-a fost să nimerim și noi
și să privim cu sufletul la gură.
Cum ultimele albine cară-n stup
o miere întomnată și-amăruie,
cum frunzele de la copaci se rup,
cum urcă-n cer aroma de gutuie.
Și cum țăranii trag la teasc umplând
cu chiote deșertul pân' la lună
și cum perechi se-nvolbură crezând
că fi-vor pentru-o viață împreună.
Acoperă cu flori, o, tu, cel sfânt,
și depărtat în veci de-acestea toate
să simtă că trăit-au pe pământ
și că-au gustat un pic din libertate.
Oamenii aștia, apăsați de nori
de griji, de îndoieli, de infuzorii,
primiți cu flori și petrecuți cu flori
și neînțelegând lumina florii.
Ce flori frumoase! Am să mor aici,
într-o astfel de toamnă-ntârziată,
printre căzute frunze și furnici,
la cap cu-o crizantemă-ndoliată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează