Băiatul meu aproape nu-mi mai scrie.
Ba totuşi, mi-a mai scris de Paşte:
se-ntoarce-n timp mereu cu duioşie
și dragostea din sufletu-i o recunoaşte.
Atunci când l-am văzut ultima oară
era exact acum un an jumate.
Mai stau din când în când la noi în gară
şi văd cum pleacă trenuri către el, departe.
Iar câteodată chiar îmi iau bilet
şi gata sunt să mă pornesc să-l văd.
Cobor însă apoi din tren discret
şi merg să dau biletul îndărăt.
Acum un an şi-a luat şi o nevastă
a cărei poză a zis că o primesc.
Mă vor lăsa acum să vin la ei în casă?
O pătură aş vrea să le-mpletesc.
Însă nu ştiu de-aşa ceva îi place...
şi dacă îl iubeşte cum ar merita.
Mă simt o solitară de o vreme-ncoace.
Oare ca el şi alţii pe lume-or exista?
Ce bune au fost acele-apuse vremuri,
când locuia în casa părintească!
Acum stau noaptea şi-ascult în beznă trenuri.
Oare continuă şi-acum să mai tuşească?
I-am pus pantofii mici cu grijă la păstrare.
Acum el a crescut şi-n veci o sa-mi lipsească.
Iar eu stau liniştită şi totuşi nu am stare.
Cel mai frumos ar fi copiii să nu crească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează