Eram singur. Cineva de-afară
mi-a bătut în uşă pe-nnoptat.
M-am săltat cu greu din aşternuturi,
ca din morţi, atunci când eşti sculat.
- Hai, deschide! Mi-a strigat din stradă
glasul său de aur şi de vis.
Bâjbâind cu cheile în mână,
am împins zăvorul şi-am deschis.
O lumină-naltă, zâmbitoare,
a privit la chipul meu zbârcit,
apoi lung la părul alb ca neaua,
de furtuna vieţii viscolit.
- Cine eşti! Am întrebat-o-n şoaptă,
ai ceva cu mine? Vrei ceva?
- Eu sunt Fericirea, mi-a spus dulce,
și-am ajuns acum la dumneata.
Am zâmbit privind-o cu tristeţe,
am tras grabnic uşa şi-am plecat,
a bătut ea-n urmă şi mai tare,
dar am fost şi eu neînduplecat.
Ce puteam să fac? Venea zadarnic.
Troienit de vreme şi pustiu
am trimis-o alături, la un tânăr.
Pentru mine prea venea târziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează