Tăceri stridente, trotuarele înghețate, rebele,
își amintesc pașii din ele.
Surâsul tău amărui, funigel
plutește-n amintiri, stingher.
Furi azilnici se scurg
în cenușa vărsată de-amurg,
fluturându-și cenușii comorile
monezi cad din turn orele
pe-acoperișurile sticloase și se duc, se duc
Nu știam că merg prin materie năuc
și că iarna își flutură cenușie
tăcerea stridentă; strada pustie.
Nu mai vreau să vii.
Se surpă schelării și cad
aiurea, cu trosnet surd de brad.
Zidurile rămase departe
își răvășesc în mine ferestrele sparte.
Liniile se despletesc și curg
în cenușa risipită în amurg
și vântul rece, vântul oarecare
monezi de aer zvârle pe trotuare.
Copacii te-au pierdut din ramurile goale
frunză hohotită, pe șanțuri, canale
privirea ruptă de pleoape către ei
ca niște funigei plutește, vineți funigei…
Tăceri stridente, trotuarele înghețate, rebele
își amintesc pașii din ele...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează