M-am apărat zadarnic şi mă strecor din luptă
în umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă.
Pusei pământ şi ape, zăgaze între noi,
și suntem, pretutindeni, alături, amândoi.
Te întâlnesc pe toată poteca-n aşteptare,
necontenita mută a mea însoțitoare.
Pe la fântâni iei unda pe palme şi mi-o dai,
iscată dintre pietre şi timpuri, fără grai.
Ţi-ai desfăcut cămaşa şi-ntrebi cu sânii-n mână
de vreau s-astâmpăr setea din ei sau din fântână.
Ai dus la ţurţur gura cu gura mea plecată,
voind să bei cu mine scânteia lui deodată.
Amestecată-n totul, ca umbra şi ca gândul,
Te poartă-n ea lumina şi te-a crescut pământul.
În fiecare sunet tăcerea ta se-aude,
în vijelii, în rugă, în pas şi-n alăute.
Ce sufăr mi se pare că-ţi este de durere,
de faţa-n tot ce naşte, de faţa-n tot ce piere,
apropriată mie şi totuşi depărtată,
logodnică de-a pururi, soţie niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează