Menestrel trist, mai aburit
ca vinul vechi ciocnit la nuntă,
de cuscrul mare dăruit
cu pungi, panglici, beteli cu funtă,
Mult îndărătnic menestrel,
un cântec larg tot mai încearcă,
zi-mi de lapona Enigel
și Crypto, regele-ciupearcă!
- Nuntaş fruntaş!
Ospăţul tău limba mi-a fript-o,
dar, cântecul, tot zice-l-aş,
cu Enigel şi riga Crypto.
- Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară;
azi zi-mi-l strâns, încetinel,
la spartul nunţii, în cămară.
*
Des cercetat de pădureţi
în pat de râu şi-n humă unsă,
împărățea peste bureţi
crai Crypto, inimă ascunsă,
La vecinic tron, de rouă parcă!
Dar printre ei bârfeau bureţii
de-o vrăjitoare mânătarcă,
de la fântâna tinereţii.
Şi răi ghioci şi toporaşi
din gropi ieşeau să-l ocărască,
sterp îl făceau şi nărăvaş,
că nu voia să înflorească.
În ţări de gheaţă urgisită,
pe-acelaşi timp trăia cu el,
laponă mică, liniştită,
cu piei, pre nume Enigel.
De la iernat, la păşunat,
în noul an, să-şi ducă renii,
prin aer ud, tot mai la sud,
ea poposi pe muşchiul crud
la Crypto, mirele poienii.
Pe trei covoare de răcoare
lin adormi, torcând verdeaţă:
când lângă sân, un rigă spân,
cu eunucul lui bătrân,
veni s-o-mbie, cu dulceaţă:
- Enigel, Enigel,
ți-am adus dulceaţă, iacă.
Uite fragi, ţie dragi,
ia-i şi toarnă-i în puiacă.
- Rigă spân, de la sân,
mulțumesc Dumitale.
Eu mă duc să culeg
fragii fragezi, mai la vale.
- Enigel, Enigel,
scade noaptea, ies lumine,
dacă pleci să culegi,
începi, rogu-te, cu mine.
-Te-aş culege, rigă blând...
zorile încep să joace
și eşti umed şi plăpând:
teamă mi-e, te frângi curând,
lasă. - Aşteaptă de te coace.
-Să mă coc, Enigel,
mult aş vrea, dar vezi, de soare,
visuri sute, de măcel,
mă despart. E roşu, mare,
peste are fel de fel;
lasă-l, uită-l, Enigel,
în somn fraged şi răcoare.
- Rigă Crypto, rigă Crypto,
ca o lamă de blestem
vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Eu de umbră mult mă tem,
Că dacă-n iarnă sunt făcută,
și ursul alb mi-e vărul drept,
din umbra deasă, desfăcută,
mă-nchin la soarele-nţelept.
La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,
tot polul meu un vis visează.
Greu taler scump cu margini verzi
de aur, visu-i cercetează.
Mă-nchin la soarele-nţelept,
că sufletu-i fântână-n piept,
și roata albă mi-e stăpână,
ce zace-n sufletul-fântână.
La soare, roata se măreşte;
la umbră, numai carnea creşte
și somn e carnea, se dezumflă,
dar vânt şi umbră iar o umflă...
Frumos vorbi şi subţirel
lapona dreaptă, Enigel,
dar timpul, vezi, nu adăsta,
iar soarele acuma sta
svârlit în sus, ca un inel.
- Plângi, preacuminte Enigel!
Lui Crypto, regele-ciupearcă.
Lumina iute cum să-i placă?
El se desface uşurel de Enigel,
de partea umbrei moi, să treacă...
Dar soarele, aprins inel,
se oglindi adânc în el;
de zece ori, fără sfială,
se oglindi în pielea-i cheală.
Şi sucul dulce înăcreşte!
Ascunsa-i inimă plesneşte,
spre zece vii peceţi de semn,
venim şi roşu untdelemn
mustesc din funduri de blestem;
Că-i greu mult soare să îndure
ciupercă crudă de pădure,
că sufletul nu e fântână
decât la om, fiară bătrână,
iar la făptură mai firavă
pahar e gândul, cu otravă,
Ca la nebunul rigă Crypto,
ce focul inima i-a fript-o,
de a rămas să rătăcească
cu altă faţă, mai crăiască:
Cu Laurul-Balaurul,
să toarne-n lume aurul,
să-l toace, gol la drum să iasă,
cu măsălariţa-mireasă,
să-i ţie de împărăteasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează