Mă cărpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.
Îţi scriu cu trupul meu viaţa
şi mersul stelelor ţi-l scriu.
Vocala cea mai lungă este aţa
în care mortu-l cos, de viu.
Căci trebuie să dăm şi mărturie,
altfel nimica n-ar mai fi
în dulce scriere târzie,
ţinând alături morţi şi vii.
Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fără să ştim unde ne duce,
în care dalbe viituri.
Încât nu ştim cine trăieşte -
cuvântul poate, poate trupul.
Zâpada albâ Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care-o lasă lupul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează