Din dimineți cu vag miros de rouă,
cu slujbe auzite prin pereți,
îti dau de veste că mi-e dor de tine,
ca de-un poet pierdut printre poeți.
Pe stradă trec mașini cu zvon de pâine
și cărți fără coperte trec absurd,
orașul tot se-adună în absențe
și rătăcește muzicile surd.
Miros de arme, spaime, pandemie,
un semn de cruce fac cu mâna ta
și mă mai rog să-ți fie bine ție,
cât lacrima mă minte c-ar conta.
Și la ferestre vin uitate păsări,
cu măști din fum și cu oglinzi din zaț,
albastrul dinspre ochi devine verde
și își consumă pleoapa cu nesaț.
Din dimineți căzute într-un pântec,
adeveresc absențe, primăveri
și mor și eu cu fiecare ziuă
ce trece în arhive simplu: ieri.
Atât să știi - poți chiar să și contești -
e zvon de pâine iar în București.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează