Un şuierat. Un altul. Un pod: o jucărie...
pe mal, copii de vată cu bivoli de carton.
Un domn citeşte-o carte franceză în vagon,
și osiile cântă ferata melodie.
Şi osiile cântă... Şi-n aur tot se şterge:
Peisaje, vise, păduri, cantoane mici și triste,
ori despărţiri prin staţii, cu lacrimi și batiste...
Ne plictisim. Sau râdem. Și viaţa noastră merge.
De se topesc, brumate, privelişti fumurii,
prin staţiile vieţii frânăm, a câta oară?
Şi cine ştie cine ne-aşteaptă într-o gară
în care noi, din goană, n-am mai putut opri...
Hei, cea din urmă gară, la un sfârșit de cale,
acarul negru-al morţii, pe gânduri, la macaz...
Surâd. Aprind ţigara. Şi iar visez. Un iaz...
Banalităţi burgheze din trenuri personale.
Și văd deodată trenul meu mic de tinichea,
cu roţile stricate, când nu-mi trecea prin minte
să-l fac simbol şi versuri, ci mi-l trăgeam-nainte
de sfoara lui, prin toată copilăria mea...
Hei, Radule de-atuncea, cu vise-îmbrăcate
în vechi costume albe de marinar, ca tine,
cum le plimbai- ţii minte? – pe-nchipuite şine,
în vechia jucărie cu roţile stricate...
Iar astăzi, trenul fuge și, paralel, şoseaua
L-asemuim cu viaţa, burghez și călător,
domnu-şi citeşte cartea, și-ntâiul trenişor
de mult işi rugineşte, în suflet, tinicheaua.
În ţăcănit de osii se-aleargă peste vise.
S-a desfăcut amurgul şi mâinile sunt reci.
Un alt canton de ţară: o su... tă... do... uă... zeci...
La staţia trecută, am cumpărat caise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează