Nu fiecare ştie să cânte
Şi nu oricui îi este dat
Să se rostogolească, măr, la picioare
străine.
Aceasta e cea mai mare spovedanie
Pe care o face un huligan.
Eu Înadins umblu nepieptănat
Cu capul ca o lampă de petrol pe umeri.
Toamna desfrunzită a sufletelor voastre
îmi place s-o luminez în amurguri.
îmi place cînd pietrele înjurăturii
Zboară spre mine ca grindina furtunii.
Atunci îmi strîng mai tare cu mîinile
Balonul clătinat al părului.
Mi-aşa de bine,
Mi-aşa de bine-atunci să-mi amintesc
Lacul verde şi foşnetul plopului,
Că undeva trăiesc ai mei, tata şi mama.
Lor puţin le pasă de poemele mele.
Lor le sînt drag ca apa şi cîmpul,
Ca ploaia care primăvara creşte verdeaţa.
Ei, dacă ar şti, ar veni şi v-ar străpunge cu furci
Pentru fiecare strigăt zvîrlit în mine.
Săraci, săraci țărani!
V-aţi făcut probabil urâți.
Vă e fiică şi-acum de Dumnezeu şi de
adîncurile băIților.
0! dacă aţi înţelege că fiul vostru, în Rusia,
E cel mai de seamă poet!
N-aţi tremurat voi oare, cu inima, pentru viaţa
mea,
Când umblam cu picioarele goale prin bălțile
toamnei
O!Acum port cilindru
Şi pantofi de lac.
Dar clocote în mine mîndria de altădată
A îndrăzneţului şi zburdalnicului din sat.
Vacile de pe finnele măcelariilor
Le salut de departe.
Birjarii pe care-i întîlnesc în piaţă
Îmi amintesc mirosul de bălegar de pe
cîmpiile noastre,
Şi-mi vine să port pe braţe coada fiecărui cal,
Ca trena unei rochi de nuntă.
Iubesc ținutul acela,
Iubesc mult de tot patria aceea,
Deşi stăruie în ea rugina sălcie a tristeții.
Îmi sînt dragi rîturile murdare ale porcilor
Şi în liniştea nopți glasul sonor al broaştelor.
Sînt bolnav de amintirea copilăriei.
Visez pîcla umedă a serilor de Aprilie,
Şi ulmul aşezat pe vine să se încălzească
La focul zorilor.
O, cîte ouă de corbi din cuiburi
Am furat căţărîndu-mă prin crengile lui.
O mai avea el creştetul capului verde?
Coaja lui tot atît de tare o fi?
Dar, tu, iubitul,
Credinciosul meu cîine?
De bătrîneţe te-ai prostit, ai orbit,
Şi rătăceşti prin orgradă tîrîndu-ţi coada.
Nu mai ghiceşti după miros unde e uşa şi
unde grajdul.
O, cît de dragi îmi sînt zilele cînd
Furînd de la mama o bucată de pîine
O mîncam amîndoi muşcînd pe rînd
Fără să ne fie greaţă unul de altul.
Eu am rămas acelaşi,
Cu inima eu am rămas acelaşi.
Ca albăstrelele în orz înfloresc pe faţa mea
ochii.
Ţesînd din poeme pînze de aur
Aş vrea să vă spun ceva duios.
Noapte bună!
Noapte bună, vouă tuturor!
A trecut coasa prin iarba amurgului.
Astăzi aş vrea
Să mă învîrtesc, în jurul lunii ca o viespe.
Lumina e atît de albastră
Că nu ţi-ar părea rău să mori.
Ei, şi ce dacă par un cinic
Care şi-a legat de spate o lanternă
Bătrînul şi mult căIăritule Pegas
îmi trebuie mie oare şaua ta moale?
Am venit ca un meşter aspru
Să cînt şi să proslăvesc guzganii.
Capul meu, ca luna August,
Varsă vinul părului vîlvoi.
Aş vrea să fiu pînză galbenă la corabia
Care pluteşte spre ţărmuri noi...’’
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează