Aștept anul unu.
Anul păcii între popoare.
Ale istoriei mari abatoare
vor fi dărâmate.
Inima mea de pe-acuma murmură: "Frate,
iartă-mă pentru urile strămoșești
și-n numele suferințelor omenești,
dă-mi mâna."
Și eu am mușcat țărâna
și-am plâns.
Cei scumpi erau morți și focul căminului stâns,
în patria incendiată.
Sângele lumina, auroră ciudată.
Zare după zare cădea,
înainte și-n urma mea.
Treceam fruntarii,
râuri și munți.
Și nimeni nu era mai mare ca marii
soldați anonimi.
Înfricoșate, cenușii mulțimi
din calea noastră se trăgeau ca apa.
Obuzele ucideau și săpau totodată groapa
copilului nevârstnic și mamei.
Apoi, spectrul foamei
colinda câmpii pustiite.
În vremea asta, iahtul cu punți aurite
de soarele Sudului
plutea ca o pasăre imaculată.
Miliardarul își fuma havana:
"O, lume minunat asezată!..."
(viermele îngrãsându-se-n rana
veșnic însângeratei omeniri...)
Frate, să nu mai avem amintiri
și visuri șovine.
Tu făurești unelte ca și mine.
Lucrezi pământul. Poate scrii cărți.
Sunt vetre sărace si-n alte părți
de lume, și eu te cunosc dupã față
că-n fiecare zi te scoli dimineață,
și seara te culci târziu.
Dă-mi mâna, sã dărâmăm abatoarele
istoriei. Ieși din sicriu
și privește: rãsare soarele....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează