Cântec oltenesc - Cezar Bolliac

Leleo muică, rândunica

nu mai poate, mititica,

că-i frumoasă dimineaţă,

roua-i nasturi pe verdeaţă

și Zorilă-n răsărit

joacă-n cîmpul aurit.

Plec, mă duc la d-ăi ciocoi

ce-şi bat joc şi-şi râd de noi.

Leleo muică, leleo Doamne!

Prunculeţii-mi mor de foame.

Mor în Ţara Românească

cea avută, cea cerească!

Codrul mândru c-a-nverzit,

frunza mi l-a-mpodobit;

mă duc să pândesc ciocoi,

că prea mult îşi râd de noi.

Ce folos d-aşa câmpie,

de a ţării avuţie,

c-aduc aurul cu sacii,

dacă parte n-au săracii!

Că din holda ce muncesc

nici un bob nu folosesc;

muncesc tot pentru ciocoi.

Copilaşii îmi stau goi.

N-au cămaşe, n-au mâncare,

că şi biata mă-sa n-are.

N-are-a toarce, n-are-a ţese,

și din trenţe nu mai iese.

Că plătesc, plătesc, plătesc

și nu mai mă răfuiesc.

Tot e-n plată la ciocoi,

lumea nu e pentru noi.

Într-o zi ne-a cere doare

plată p-aer şi pe soare.

Că cer vamă şi chirie

și p-a fiarei vizunie.

Plătesc locul de bordei

și n-am nici mălai de mei.

O, ciocoi, ciocoi, ciocoi,

ce-am fi oar’ de vină noi!

Anul tot în lucrul vostru,

n-avem timpuleţ al nostru.

P-o oiţă cereţi plată,

fiindcă paşte, fiindcă fată.

Găini cereţi să vă dăm;

de n-avem, să cumpărăm.

Mai iertaţi-ne, ciocoi,

c-abia pielea e pe noi.

Pînă când să dăm în vară,

doi copii îmi degerară;

că-i coliba dărâmată,

cerga d-arendaş luată.

De gâteaje am sfârșit,

și ciocoiul le-a scumpit.

O, ciocoi, ciocoi, ciocoi,

ce ne frigeţi, vai de noi!

Că plătesc şi pentru vatră,

pentr-un căpătâi de piatră,

pentru tot ce e sub soare;

c-a zis Crist, că daca moare

ăl d-a fost mai necăjit,

el e-n cer mai fericit.

Mai daţi cer pe la ciocoi

și pământ la d-alde noi.

Cristuleţe, mai ia-ţi cerul,

că ne rebegeşte gerul.

Ia-ţi şi cerul şi cuvântul,

și mai lasă-ne pământul.

Dă-mi cât poci măcar a sta,

capul a mi-l rezima.

Mai du-n cer şi d-ăi ciocoi

și mai iartă-ne pe noi.

Leleo muică, dac-aş prinde

hoțomani d-ăi de ne vinde,

hoțomani de la biserici,

d-ăi ce ne tot fac la predici,

să le spui ce-a zis Cristos

pe când mi-ţi umbla pe jos

și da lumea la ciocoi

ș-oprea cerul pentru noi!

Leleo muică, cucul cîntă!

Vară verde, vară sfântă,

codrului că plete-i creşte,

pe voinic că mi-ţi umbreşte.

Umbra-i deasă-n cărpeniş,

să m-aşez la un cotiş,

să pândesc la d-ăi ciocoi,

că prea sunt spurcaţi cu noi!

Leleo muică, măiculiţă,

ia dă-mi toanta puşculiţă,

că de an n-am mai cătat-o

și rugin-a fi mâncat-o;

că de an n-am dat cu ea,

ș-asta-i toat-averea mea.

Că mă duc la d-ăi ciocoi

ce-şi bat joc şi-şi râd de noi.

Puşcă lungă ghintuită,

din războaie dobândită,

moștenire de la tica,

tica ce nu ştia frica.

Că intra în cîrjalâi

și da groază-n pazvantlâi.

Tata n-avea plug şi boi,

se hrănea de la ciocoi.

Poterile şi catane

îi zicea tot căpitane.

Când răcnea, scotea văpaie;

nu-i sta nimeni în bătaie;

el mi-a zis cînd a murit:

„Te-am crescut şi te-am iubit

pun’te-n pândă la ciocoi,

că ei nu sunt fraţi cu noi.”

Leleo muică, cucul cântă,

voinic codrul s-avântă;

frunza-i verde şi curată,

parcă-mi văz nevasta fată.

Dar mă duc voinic şi viu

și nu ştiu d-o să mai viu,

c-oţomanii de ciocoi

or fi poteri dupe noi.

Că ei fur în ziua mare

în Divan, în Adunare,

fără frică de robie,

de bătaie, puşcărie;

căci ei sunt privileghiaţi

și de prăvili apăraţi;

brasle rele de ciocoi

ce sug sângele din noi.

Când pleca în haiducie,

copilașii şi soţie,

cu bătrâna lor bunică,

îl ţinea plângând de frică.

El pe toţi îi săruta,

flinta-n umăr ş-arunca,

și, luând-o spre Vulcan,

zicea-n frunză pe Jian.

Paris, 1857