De aseară ninge. Tace tot și ninge
c-un tremur infinit, exasperant.
Orașu-n blocuri, a căzut ca în neant
sub zarea vastă de funinge.
Ceva dintr-un altar într-un subsol,
ceva din moarte și ceva din vis,
plutește alb, surâde-nchis,
în leagănul ce mișcă-atâta gol.
Lumina dulce-n depărtări pietrificată
aruncă-n fulgi un vag reflex încremenit,
din florile ce-n vântul toamnei au murit,
din clipele care-au vibrat odată.
Pe unde au plutit parfumurile
oceanul trăgănat mai larg abundă
și-ntr-însul mai adânc se-afundă
ca niște năvi greoaie, drumurile.
Noi stăm grămezi, ca sub pământ,
departe Ia casele cu fumu-n sus, livid,
scurgându-se în vid,
par lebede cu gâtu-ntins în moarte.
Și ninge, ninge-ntruna, cu-o lumină
te șovăie și dibuie mioapă
mai e puțin și totul se îngroapă încet,
pe nesimțite și-n surdină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează