Un sărăiman poet odat-au reclamat
asupra unui om prostuț, dar prea bogat;
iar jalba-i era în chipul următor:
- Tu, al Olimpului atotstăpănitor,
și preste zei mai mare zeu,
O, Joe preaslăvite!
ascultă glasul meu,
Ia sama la a mea smerită rugăminte:
cu ce ți-am greșit eu,
de mă găsesc atât
de soartă prigonit,
încât nu am nici casă,
nici lingură, nici masă.
Și singura-mi avere
e numai în părere;
Când dimpotrivă, văd, cu toată-a lui prostie,
bogatul în trufie,
de-a lui închinători fățarnici ocolit
și pentru interes adesea măgulit,
în desfătare el se află tot voios,
gras, gros și sănătos;
iar eu, ca vai de mine,
Sorb inspirație și-o mistuiesc cu rime
prin care, cum au zis un frate-n poezie,
nu poți scăpa măcar de-o mică datorie.
- Destul! Am înțeles,
lui Joe au răspuns,
de jalba lui pătruns.
Dar cum nu jedeci tu, că singur ți-ai ales
din bunurile lumii
al slavei falnic nume,
Și scrierile tale în veacuri viitoare
vor fi nemuritoare;
iar desfătarea lui e numai pe viață.
Și când el ar avea o minte mai isteață,
Atuncea ar cunoaște
și-ar plânge mai amar a sa nimicnicie;
fiindcă cel ce naște
plăcuta poezie
e mult mai însemnat
decât un nătărău bogat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează