Cel care zice" Nașteți, muriți, aventura
lumii e scrisă!" nu este oare jignit
de măruntul orgoliu al penei
ce-o ține între degete?
Fluviul mă vrea curgând,- promisiune a mării
floare--dar nu și rod! - hărăzită a fi
un văratic anunț în argilă
al florilor veșnice.
Eu, însă, vai! confisc și secunda și locul,
ard liturghii și sorb din izvoare ce n-are
învoire să dea frumuseții
decât aparențele;
haosul pur, Sfânta materie-a Domnului
naște sub mâna mea; copiez pipăind
cu dospite vocale - întâia
rotire de sunete;
parcă un alter-ego al celui ce singur
judecă mi-ar fi dat, ca osândă aici,
plăsmuirea: gelos-ar fi rupt un
sigiliu al Facerii.
Ce-a mai rămas, din sufletul meu, pentru marea
zi a mâniei, nedevorat? Ronțăit
e, ca orzul de cai, de flămânda
lăcustă a paginii.
Mult am râvnit, dar numai puțin reușit-am.
Dacă mi-ar pune scrumul respins pe cântar
mântuit aș fi--chiar în eșecul
de-a scrie ca îngerii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează