Văzui în Pompei acel câne roman.
Așa ni-l voiră zeițele sorții -
mulaj conservat în materia morții,
să nu-l putrezească nici ploaie, nici an.
Ieșise să scape de norul din ușă,
de noaptea căzută din munte cu foc.
Dar cânele, scurt răsucindu-se-n loc,
se stinse rânjind și mușcând din cenușă.
Te văd Dumnezeule - plumb, scrum și nor -
odată venind peste mine prin ușă,
din muntele cerului, cutropitor.
Scăpa-voi doar în poartă. Apoi
mușca-voi în Tine, a lumii cenușă.
Tiparul în Tine păstra-mi-l-voi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează