Cine-ar fi crezut că, de la o zi la alta,
voi rămâne fără vechile, statornicele mele bijuterii,
lanțul acela întunecat de care spânzura
un ochi prețios,
brățara aceea de semințe,
inelul acela cu pasăre?
Goală și săracă am rămas, Doamne,
furată și batjocorită sunt.
Cine mă va mai împodobi de-acum înainte?
Nici ploaia, nici grâul,
nici marea nu mă va mai împodobi,
nici trista lumină de stea.
Oare eu am lăsat deschisă
cutia cea mare a lumii,
eu să fi fost păzitorul ei,
de nimeni numit, el însuși neștiutor
de grandioasa-i misiune,
și plătind acum, nevinovat,
cu tot ce-a avut?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează