Înfiorat,
Te-am ridicat pe brațe
Și te-am apropiat de ochii mei,
Să mă cufund adânc,
Cu toată fața,
În albul somn al sânilor tăi grei.
Înfiorat,
Mi te țineam în brațe,
Iar degetele mele culegeau
Un tremur lin
Din glezne și din umeri
Și îmi părea că umerii cântau.
Iar părul tău
Se frământa, stârnind
Un surd și depărtat ecou de strună,
Ba nu –
Era ecoul unui vânt
Încătușat în fund de văgăună.
Pe brațul meu
Tu îmi păreai vioară,
Trezind tulburătoare melodii...
Eu te-am găsit – femeie și vioară –
În lumea unei dragoste târzii.
Mi-s ochii arși de frumusețea ta
Și în adâncul ambelor orbite,
Eu chipul ți l-am ferecat pe veci
Ca în străfundul unei piramide...
Înfiorat,
Te legănam pe brațe,
Iar cugetul meu treaz înțelegea
Că prea frumoasă ești, prea pământeană,
Ca totdeauna să rămâi a mea.
Am mânuit de-aceea
Cuțitul ceasuri lungi
Și ți-am cioplit din lemn asemănare,
Și umeri ți-am făcut,
Și glas ți-am dat,
Și din suflarea mea ți-am dat suflare.
Infiorat,
Ridic pe braț vioara
Și tu apari
Cu pas mărunt și moale,
Trecută prin păcatele lumești,
De patimi ostenită
Și de cale.
Te speli tăcută-n sunet de vioară
Și te apropii tânără, curată
Ca să adormi din nou pe brațul meu,
A mea de tot,
A mea ca niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează